Ploaia de gânduri

Lacrimi, crize şi milionari

Nici nu mai ştiu de când n-am mai scris ceva pe blog … dar, sincer, nici nu prea-mi pasă. Am toate scuzele pentru că perioada dintre ultimul post şi cel pe care îl scriu acum a fost una deosebit de încărcată şi cam tumultoasă (poate vă povestesc eu cu altă ocazie 😀 ). Aşa că daca are cineva ceva de comentat: (vorba cuiva) ciocu` mic şi joc de glezne! Cel puţin, în tot timpul ăsta, am mai dat şi eu un comment  pe blogul Dianei 2TheRiver, am mai postat ceva pe Literatură 4.0 … ca să nu creadă lumea că m-am retras de tot din business :>

PARANTEZĂ: (Dianei îi urez un warm welcome în blogoree … Pardon! … Blogosferă!!! 😛 Şi vă explic eu altădată care-i faza cu Literatura 4.0, că văd că am multe explicaţii de dat 😛 )

Şi totuşi revin aici, doar aici, la Ploaia de gânduri. De ce? Pentru că ieri am avut parte de nişte trăiri foarte intense şi am simţit că trebuie neapărat să le împărtăşesc cu cineva. Şi cum pe cele câteva bune prietene ale mele le-am bătut deja (prea mult) la cap … ce mi-a mai rămas de făcut decât să-mi spăl rufele-n public pe blog? 😀

Dar poate vă întrebaţi ce m-a entuziasmat pe mine aşa de tare. Păi, e simplu. M-am uitat la „Slumdog Millionaire„. Şi pornind de la chestia asta avem umrătoarele puncte pe ordinea de zi:

1. În ceea ce priveşte entuziasmul: Pe unii îi entuziasmează alte chestii (gen „Lucy in the Sky with Diamonds„). Eu … ce să fac? Sună banal dar … pe mine m-a entuziasmat un film.
2. În ceea ce priveşte filmele: „Unora le place jazzul” … în timp ce altora le place „Twilight” (no offence Bubu, Valentina şi, mai nou, Măslina). Recunosc, mi-a atras şi mie atenţia pelicula cu pricina şi mi s-a părut chiar interesantă ca idee, dar asta până să apară mass hysteria şi mulţimile de fane leşinate după Edward Cullen (persoanele mai sus numite nu intră în această categorie). Cred că asta i-a răpit mult din farmec. So … (again) no offence, dar (şi) din motive personale, „Twilight” e un film pe care mă bucur că nu l-am văzut.
3. În ceea ce priveşte „Slumdog Millionaire”: Da, îmi dau seama că e lame să-l văd abia acum (după cum am precizat, vezi paragraf 1, I`ve been kept busy), însă când am văzut că în sfârşit  am some time on my hands, am zis: „It`s now or never!”. I mean, nu se putea să râmân chiar atât de în urmă! Filmul luase 8 Oscaruri, Otilia îl văzuse şi mi-a zis că i-a plăcut. Raluca mi-a mărturisit că a şi plâns la final. Ei, asta a fost prea de tot (!) şi m-am apucat să ma uit la „Slumdog”, poate-oi afla şi eu ce-i aşa de grozav la el. Cruda soartă a făcut ca eu (care mă băteam cu pumnu-n piept că n-am plâns nici la „Titanic” când aveam 10 ani şi că nu s-a inventat încă filmul care să mă facă să dau apă la şoareci în timpul plăcutei vizionări) să mă trezesc pe la sfârşit cu ochii-n batistă. Da, am plâns. Şi nu mi-e ruşine să recunosc. Nu credeam că mai există ceva care să mă emoţioneze aşa de tare. În plus, m-am convins că e un film cu adevărat bun şi că are de ce să-mi placă, pentru că:

• nu e un musical tipic bollywoodian cu iz de telenovelă;
• (minune!) pesonajul principal masculin nu poartă numele de „Raj”;
• actorul care îl interpretează pe Jamal e incredibil de drăguţ;
• actorul care îl interpretează pe fratele lui Jamal seamănă cu Michael Jackson în tinereţe.

Ţin să precizez că nu am nicio problemă cu filmele indiene. Dimpotrivă, multe dintre ele chiar îmi plac, aşa cum sunt ele, ba mai tradiţionale, ba mai moderne. Dar „Slumdog Millionaire” e altfel. Am apreciat faptul că e mult mai realist decât un film indian obişnuit şi că nu idealizează în niciun fel evenimentele, nici măcar povestea dintre Jamal şi Latika. Că nu s-au lăsat indienii până n-au avut şi un dans acolo, cât de scurt, la sfârşit … asta e acceptabil! :)) În orice caz, e un film care oferă o perspectivă profundă a societăţii indiene, cu toate aspectele ei. Comentând ulterior filmul cu Otilia, am rămas puţin pe gânduri. Oare câţi copii indieni n-or fi având o copilărie asemănătoare cu cea a lui Jamal şi Salim? Adevărul e că, deşi au trecut prin multe, copilăria lor a fost o experienţă deosebită. Am observat că ideile ăstea de călătorie, de rătăcire, de supravieţuire de pe o zi pe alta mă fascinează din ce în ce mai mult în ultima vreme, în mare parte datorită cărţii lui André Gide, „Fructele Pământului”, dar şi din cauza crizei prin care trec. De data asta însă nu mai e nici o criză de adolescenţă, nici una de identitate, ci una de orientare (turistică şi nu numai :P).

Mno, eu … cam atât am avut de spus. Că v-au plăcut impresiile mele asupra lui „Slumdog Millionaire”, că nu v-au plăcut … asta este! După cum îi ziceam şi Măslinei puţin mai devreme: nu sunt de părere că tuturor trebuie să le placă ce-mi place şi mie, că altfel n-aş mai fi eu aşa de specială, nu? :>

Salut!